Si iata ca am schimbat blogul care il aveam. Asa pare mai rapid si mai usor de folosit. Chiar are si iphone app.

Trezeste-te, ridica-te, incet respira, du-te la munca, munceste 12 ore, transpira, e o lume senila, prea plina de oameni ca tine care ar face orice pentru putere, pai atunci trageti de fiare. Mi se pare mie sau chiar seamana a comedie cand totul e lipsit de orice fel de strategie, ca-n puscarie nimic nu mai mai sperie, si mor am dintii stransi, privirea rece pentru ca aveti sufletul gol, nu mai exista sentimente ci doar false zambete si cantece, nu mai exista oameni ci doar diaboli in pantece, nu exista regrete decat pietenatii analfabete, nu mai exista cornete, decat berete, lunete si baionete. Prea mici intr-o lume mare suntem, prea multe vrem, si nu putem sa aveam, degeaba ne ferim, cu mana intinsa tot cersim, ce vad ce simt, tot ce ating ma umple de venin si ma doboara ca un robinet luat in dinti din plin. Privesc in urma mea, vad oameni razand, lacrimile sunt parca spulberate de vant, cand plang ma rog la dumnezeu mereu si-l intreb oare nu vezi ce vad si eu ?Traieste daca poti lipsit de sperante e riscant ca o ruleta ruseasca jucata cu 6 gloante, mi se taie respiratia, incep sa obosesc sa va vorbesc despre ce vad in jurul meu mai bine orbesc. Diferentele sociale, materiala creaza antipatie, nu-i nici un pas in viata de la extaz la agonie, ne pierdem intr-un ocean plin de rechini si fierbem, oricum in lupta noastra cu destinul pierdem. Iti intra in oase teama si fara sa-ti dai seama devi la fel ca ceilalti oameni fara suflet inca vii, clacati in picioare ca niste animala frumosul si transformati totu in ploaie declansand atatea razboaie, se intuneca totul, vine potopul dar nu ma sperie am vazut atatea razboai; victime 11 septembrie. Inchid ochii, nu-mi curg lacrimi, ce-ar mai fi de spus cand tot noi oameni fara suflet l-am crucificat pe isus. Privesc in urma mea, vad oameni razand, lacrimile sunt parca spulberate de vant, cand plang ma rog la dumnezeu mereu si-l intreb oare nu vezi ce vad si eu ?

Te-am iubit America, te-am visat, te-am asteptat, iar tu, a America te-ai pisat peste visurile mele. Esti o curva America. Ma pis pe tine America. Si pe obsesiile tale.

Dupa Romania ar trebui sa plingem cu totii, pentru ca acolo ne-am nascut, si orice am face si oriunde am ajunge nu vom inceta niciodata sa fim romani. Am fost romani chiar inainte de-a capata un nume, si daca cineva acum m-ar boteza sau m-ar striga altfel, cu siguranta n-as reactiona, as fi straina de rezonanta si identitatea lui. Asa cum Petre Tutea spunea cu o candoare naucitoare :”Sint roman, si ca roman ma consider buricul pamintului. Ca de n-as fi fost roman, n-as fi fost nimic altceva….”. Pot fi motive sau conjucturi care ne-au determinat alegerea de a pleca din tara, la fel cum sint motive de nemultumire ulterioara. Dupa cum nu intotdeauna motivele de plecare au fost pur materiale, tot asa nemultumirile ulterioare nu deriva neaparat din frustrari sau impotenta, pot fi pur si simplu incompatibilitati structurale sau culturale. Canada este o tara care ofera un anumit confort, pe credit. Statistics Canada spune ca orice canadian este dator in medie 28.000 CND / an. Este o suma care depaseste venitul mediu net; cine poate trai confortabil (psihic) cu gindul asta, spune ca e bine, ca are casa, masina si cuptor cu microunde. De fapt nu le are, pe cind vor fi intr-adevar ale lui, ele se vor fi platit cam de 3 ori pretul lor si se vor fi stricat sau degradat de mult.

Daca spun ca sistemul de invatamint este sub orice critica si copii (si numai ei) aproape ca nu stiu sa scrie, mi se raspunde imediat ca aici am putut sa-mi iau casa si masina. Daca spun ca astept de un an o programare la specialist, mi se raspunde ca acasa trebuia sa dau spaga. Stiti ce? Preferam cu spaga si sa merg a doua zi la doctor, nu peste un an.

Din experienta mea astia care injura Romania sint fraierii care nici macar nu cunosc Romania si exact astia o sa ajunga sa injure Canada foarte repede.
Sa mai adaug ceva:
1. Astia (din Canada) traiesc ca sa munceasca iar nu muncesc ca sa traiasca. Adica tot ce se face aici se invirte in jurul jobului. Nema timp sa mai citesti si tu o carte, si se vede la ailalti ce culti sint, nici o grija ca in 20 de ani ajungi exact ca ei. La scoala se face cum sa arati bine la interviu si onorabil la receptiile legate de job. Eficient sistem, dar te trateaza ca pe un robot fara creier, sau ca pe un chinez.
2. In lumina a ceea ce am scris mai sus ii rog si eu pe fanii Canadei sa-mi spuna ce dracu’ au realizat ei de cind sint aici? Sa nu-mi spuneti ca aveti afacerea voastra, ca eu nu la asta ma refer, ci ce ati facut pentru voi. O casa de hirtie, la care platiti mortgage toata viata si stringeti din buci ca va da afara din servici? O masina pe care nu o folositi decit sa cumparati haleala si sa va duceti la job? Masina nu inseamna nimic in Canada ca nu ajungi nicaieri cu ea, tara e mare si ti-ar trebui un avion ca sa te duci ca in Romania in weekend si vacanta la munte si la mare. Atit. Toata ziua la munca, se holbeaza la tv seara ca-s prea terminati ca sa mai faca altceva, cad rupti, a doua zi de-a capu, in weekend la supermarket. Asta e realizarea lor, ca au devenit sclavi in schimbul unui comfort minim.

Romania nu mai exista pentru noi decat in numerele de telefon pastrate in agenda veche cu care am venit aici. O rasfoim din cand in cand si citim numele uitate ale vechilor prieteni si cunoscuti si uneori revedem amintiri placute cu acestia. Sunam acasa o data pe saptamana sa vorbim cu parintii nostrii si acestea sunt singurele momente in care avem impresia ca timpul a stat in loc si ca de fapt nimic nu s-a intamplat. Vocea mamei ne teleporteaza parca in lumea copilariei si adolescentei noastre. Ne aducem aminte atunci toate sacrificiile pe care ei le-au facut pentru ca noi sa ajungem aici. Sunt batrani si nu mai au puterea de a se lupta cu viata. Pentru ei, noi suntem cea mai mare realizare. Traiesc prin noi si pentru noi. Nu este zi in care sa nu se uite la fotografiile trimise de noi. Se intalnesc cu neamurile si vecinii si le povestesc despre noi si se falesc cu pozele copiilor. Se simt bine atunci cand lumea ii invidiaza pentru ceea ce au realizat copii lor. Vorbesc cu noi la telefon si sunt fericiti repetandu-ne intr-una ca totul este bine, ca sunt sanatosi si ca nu au nevoie de nimic. Chiar daca au probleme, nu ne spun noua nimic pentru ca nu vor sa ne mai amarasca si pe noi cu problemele lor. Inchid telefonul si raman din nou singuri, singuri, singuri. Noi nu vom stii niciodata nimic despre lacrimile lor. In fiecare seara inainte de a adormi parintii nostrii se roaga la iconita din coltul casei pentru noi. Plang in intuneric, iar apoi, a doua zi iau viata de la capat. Au inceput sa inteleaga cam cate parale face fiecare din cei care conduc acum tara. Stau la televizor ore in sir spunandu-si in sinea lor: “Fir-ar mama lor a dracului de hoti. Toti sunt niste hoti.” Dar nu pot face nimic. Nu mai au putere sa spuna nimic si se gandesc ca atat timp cat copiii lor sunt bine le va fi si lor bine. Obrajii lor sunt batatoriti de palmele primite de-a lungul anilor de la toti hotii si analfabetii care au condus Romania atata amar de vreme. Sunt obisnuiti cu greul si nimic nu-i mai poate surprinde. Nu mai asteapta mare lucru de la viata si se roaga zi si noapte sa aiba zile pentru a-si mai vedea nepotii mari. Daca mergi in Romania in ziua de azi vei vedea o noua generatie de adolescenti. cu calculatoare, internet, haine de ultima moda si viata mondena extrem de palpitanta. Pe strada uneori ii poti vedea insotiti de parinti. Mici de statura si cocosati de greutatile vremii, incearca sa tina pasul cu copiii lor de care sunt atat de mandri. Insa acestia sunt de multe ori jenati de batraneii care alearga in spatele lor cu haine ponosite si pantofi scalciati cumparati la second hand. Batraneii si-au cheltuit pensiile pentru a le cumpara copiilor haine ultimul racnet. Dar ce te faci daca tinerelul se intalneste cu o colega “beton” de la el din liceu, si fata va da cu ochii de batranica cu batic si batranelul cu basca. Adevarata catastrofa. Pentru a preintampina o situatie ca asta, prefera sa mearga la cativa pasi in fata parintilor pentru a nu-si strica imaginea de “baiat de baiat”.

Trecem oceanul visand. Plini de speranta alergam dupa primul job. Il gasim. Avem bani. Dupa aceea vrem o masina scumpa. O cumparam. Apoi concedii in Hawaii. Le avem. Urmeaza sa impartim cu prietenii si familia cele realizate. Ne uitam in jur: NIMENI. Intre timp, le plangem de mila celor ramasi acasa. Ei sunt saraci. Nu au casa si nici in masina. Nici Hawaii. prin urmare se strang 10-15 de sarbatori, pun pe masa ce poate fiecare, se saruta si isi ureaza numai bine. Injura guvernul si pe noi ca avem dolari. Ei traiesc. Noi ne trezim intr-o dimineata si ne privim in oglinda. Am trait. DEGEABA. Ceausescu comanda filme cu imigranti plini de dolari si nefericiti. Noi credeam ca ne pacaleste. Ne-am pacalit singuri. Cati vom fi de Anul Nou in 2004 inconjurati de “comunitari” si de fapt atat de singuri… Sufletul l-am lasat peste ocean.